Muniţiile cu fragmentare reprezintă o problemă de mare amploare. Dacă se va continua folosirea lor, şi dacă numărul celor care le folosesc va continua să crească, este posibil ca acest tip de muniţii să devină o provocare umanitară mult mai mare decât au fost minele anti-personal în anii ’90.
În centrul atenţiei se află acum muniţiile cu fragmentare – un termen generic ce defineşte o varietate de arme care dispersează un număr mare (de la 10 la câteva sute) de submuniţii asupra unui teritoriu-ţintă. Submuniţiile sunt plasate într-un container care poate fi lansat dintr-o aeronavă sau sub formă de proiectile sau rachete. Submuniţiile, făcute să explodeze la impact, sunt lansate din container la o oarecare distanţă deasupra teritoriului-ţintă, şi se armează în timpul căderii.
În ultimii 20 de ani, războaiele din Europa, Asia şi Orientul Mijlociu au demonstrat cu prisosinţă consecinţele umanitare inacceptabile ale acestui tip de armă, şi nu numai în timpul războaielor, dar şi multă vreme după încetarea conflictelor armate.
Acest lucru are două cauze principale. În primul rând, muniţiile cu fragmentare acoperă teritorii vaste, nefăcându-se diferenţă între populaţia civilă şi personalul militar. În funcţie de tipul de muniţie cu fragmentare, mărimea teritoriului pe care aceasta îl acoperă variază de la câteva sute de metri pătraţi la 20 de hectare, echivalentul a 40 de terenuri de fotbal. În multe cazuri în care muniţiile cu fragmentare au fost folosite extensiv, a fost vorba de zone în care nu exista separare clară între personalul civil şi cel militar: oraşe şi zone agricole. Utilizate pe astfel de teritorii, aceste arme afectează civilii aproape invariabil.
În al doilea rând, muniţiile cu fragmentare produc adeseori un mare număr de obuze neexplodate - submuniţii care nu au explodat la impact. Aceste explozibile extrem de instabile rămân pe sol, pe acoperişuri sau în locuinţe prăbuşite, sau prinse în copaci. Practic, obuzele neexplodate au acelaşi efect ca şi minele anti-personal, rănind sau ucigând civili nevinovaţi, de exemplu atunci când aceştia reconstruiesc case distruse sau reiau actvităţi agricole vitale.
Deoarece procentul obuzelor neexplodate este în general ridicat – 25% este ceva obişnuit –, iar aceste arme sunt lansate în număr foarte mare, şi numărul obuzelor neexplodate poate fi extrem de ridicat. Civilii pot fi omorâţi sau răniţi ani de zile după încheierea unui război.
Eforturile de curăţare a teritoriilor de obuzele neexplodate şi de ajutorare a victimelor acestora presupun angajarea multor resurse. Ţările sărace, cu resurse limitate, pot face aceste eforturi doar în detrimentul altor obiective de dezvoltare. Conform “Landmine Monitor”, comunitatea internaţională furnizează aproximativ 400 milioane USD anual pentru a ajuta comunităţile afectate să lichideze muniţiile. Norvegia contribuie cu circa 39 milioane USD din această sumă.
Orice viitoare proliferare a muniţiilor cu fragmentare ar spori considerabil necesitatea asistenţei din partea comunităţii internaţionale, şi s-ar traduce nu numai prin costuri umane inacceptabile, dar şi în mari greutăţi economice pentru ţările afectate.