Norvegia este pe locul şase în lume ca producător de hidroenergie. Sectorul hidroenergetic norvegian a fost creat pentru a contracara variaţiile în furnizarea naturală a apei către centralele electrice şi pentru a adapta producţia la schimbările cererii în funcţie de sezon. O serie de rezervoare pot stoca apa din anii cu un surplus de precipitaţii, pentru a fi utilizată în anii cu precipitaţii reduse, ceea ce facilitează coordonarea cu ţările care utilizează electricitatea generată de sistemele de energie termală. Schimburile de energie dintre Norvegia şi alte ţări au loc sub auspiciile Nordel sau Nord Pool – schimbul nordic de energie.
În mod tradiţional, creşterea cererii de electricitate a fost satisfăcută prin construirea de noi facilităţi hidroenergetice. Cu toate acestea, la mijlocul anilor ’90, Guvernul a luat decizia să construiască două centrale electrice pe gaz. Introducerea energiei generate de gaz a stârnit discuţii aprinse în Norvegia şi a fost întâmpinată cu proteste din partea ecologiştilor.
S-au făcut cercetări importante şi în domeniul energiei nucleare, dar Storting (Adunarea Naţională Norvegiană) a renunţat la planurile de introducere a unor centrale nucleare în 1979.
Electricitatea destinată gospodăriilor din Norvegia se distribuie printr-o reţea de voltaj slab de 230 şi 400 V şi de voltaj înalt de 22 kV, furnizată de o reţea electrică naţională unei reţele electrice regionale, distribuită apoi local la un voltaj cu mult mai scăzut. Centralele electrice de dimensiuni mari sunt construite cu un voltaj de 300-420 kV pentru a putea transporta energia pe distanţe lungi. Diferitele sisteme din Norvegia sunt unite între ele de reţeaua electrică naţională. Acest lucru facilitează coordonarea internă şi schimbul de energie şi asigură utilizarea optimă a centralei electrice individuale în diferite condiţii de producţie. Cablurile trase în ţările vecine permit o coordonare similară şi schimburi de energie dincolo de graniţele naţionale.