Puterea căderilor de apă a fost utilizată încă din Evul Mediu timpuriu, la morile de măcinat. Introducerea electrificării spre sfârşitul secolului al XIX-lea a făcut posibilă utilizarea apelor abundente pentru furnizarea de energie către fabricile situate departe de sursa de apă. Astfel, hidroenergia a pus bazele industrializării Norvegiei.
La începutul secolului XX, hidroenergia a facilitat dezvoltarea unor sectoare industriale bazate pe consumul intens de energie, de către companii ca Norsk Hydro, care producea îngrăşăminte artificiale. După cel de-al doilea război mondial, sectoarele industriale consumatoare de energie, ca producţia de aluminiu şi industriile electrochimică şi electro-metalurgică, s-au răspândit pe scară largă în Norvegia, în cadrul procesului de reconstrucţie a Europei. Cele mai intensive etape ale dezvoltării industriei hidroenergetice au avut loc între anii 1910-1925 şi 1960-1985.
Norvegia a intrat în era petrolului spre sfârşitul anilor ’60 şi a devenit exportator de petrol şi gaze naturale în 1975. Chiar dacă importanţa gazului natural creşte continuu, petrolul rămâne cel mai important produs din sectorul energetic.
Criza petrolului din 1973 a stârnit din nou interesul internaţional pentru surse de energie regenerabile, atât ca măsură mai puţin costisitoare cât şi din grija faţă de mediul înconjurător. Printre noile forme de energie regenerabilă în curs de dezvoltare în Norvegia se numără energia valurilor, energia eoliană, maşinile termice şi noi forme de bioenergie, cum sunt diferitele tipuri de biomase pentru producţia de căldură, şi biocombustibili (bioetanol şi biodiesel). Bioenergia este cea mai veche sursă de energie din Norvegia, iar lemnul de foc continuă să fie utilizat pentru încălzire, fiind o importantă sursă de energie.
Înainte de cel de-al doilea război mondial, o cincime din populaţia Norvegiei nu avea electricitate, iar în 1938 a fost lansat un sistem de subvenţionare din partea statului. După sfârşitul războiului, sistemul a fost reinstaurat pentru a le asigura tuturor gospodăriilor de pe teritoriul Norvegiei acces la reţeaua electrică.
Orice activitate legată de sursele de apă trebuie să fie aprobată de autorităţile centrale. Storting (Adunarea Naţională Norvegiană), Guvernul, Ministerul Petrolului şi Energiei şi Directoratul Norvegian pentru Resurse de Apă şi Energie (NVE) răspund de administrarea proceselor de autorizare a staţiilor hidroenergetice. Proiectele controversate sau de mari dimensiuni sunt în general prezentate în faţa Storting.
Structura sectorului furnizor de energie reflectă modul în care acest sistem s-a extins de-a lungul timpului. La nivel local, au fost create staţii electrice şi au fost atribuiţi proprietari, pentru a furniza energie industriilor în formare, pentru a asigura electricitate în zonele respective şi pentru a oferi electricitate mai ieftină cu ajutorul cablurilor de transfer. Ca urmare, s-a obţinut un amestec de diferite tipuri de utilităţi, cu diferite tipuri de organizări administrative, deţinute parţial de sectorul privat local şi parţial de sectorul public la nivel municipal, districtual şi / sau naţional. Această structură complexă este vizibilă şi în zilele noastre.