Industria piscicolă reprezintă coloana vertebrală a economiei de pe ţărmurile norvegiene. Pescuitul, acvacultura şi transformarea produselor din peşte asigură peste 30 000 locuri de muncă. Valoarea anuală a exporturilor provenite din acest sector este de circa 30 miliarde coroane norvegiene, ceea ce îl face unul din cele mai mari sectoare de export din Norvegia. Prin urmare, este extrem de important pentru ţara noastră să asigure buna gestionare a resurselor marine vii.
Regimul internaţional de gestionare
Majoritatea pescuitului norvegian se face în Zona Economică Exclusivă Norvegiană (ZEE) (vezi harta). Împreună cu zona protejată de pescuit din jurul arhipelagului Svalbard şi cu zona de pescuit din jurul Jan Mayen, apele aflate sub jurisdicţia norvegiană acoperă circa 2 milioane km2. Majoritatea stocurilor de peşte din care pescuieşte Norvegia sunt împărţite cu alte ţări. Prin urmare, cooperarea în vederea gestionării acestora este esenţială. Norvegia a negociat o serie de acorduri cu ţările vecine, în cadrul cărora părţile au convenit să se reunească în mod regulat pentru a decide în privinţa regimurilor de gestionare şi a distribuirii cotelor.
Cele mai importante astfel de acorduri au fost încheiate cu Rusia şi cu UE. În plus, statele aflate pe coasta Atlanticului de Nord-est au încheiat acorduri privind heringul norvegian care îşi depune icrele primăvara şi macroul norvegian. Pescuitul din regiunile aflate în afara zonelor economice naţionale este gestionat de Comisia pentru Pescuitul în Atlanticul de Nord-est (NEAFC) în cooperare cu statele de pe coastă.
Stocurile de foci din Gheţurile de Est sunt gestionate de Comisia Norvegiano-Rusă pentru Pescuit. Comisia pentru Mamiferele Marine din Atlanticul de Nord (NAMMCO) este un forum de cooperare pentru conservarea, gestionarea şi studierea mamiferelor marine în general. Vânătoarea balenelor Minki este gestionată unilateral de Norvegia, deoarece Comisia Internaţională pentru Vânătoarea de Balene (IWC) nu s-a mai aflat din 1982 în poziţia de a stabili cote pentru această vânătoare.
Utilizarea durabilă
Principalul obiectiv al gestionării norvegiene a resurselor marine vii este să asigure utilizarea durabilă a acestora, adică să asigure că exploatarea lor este adaptată în funcţie de capacitatea populaţiilor de a se regenera. Acest obiectiv corespunde şi cerinţelor internaţionale prevăzute în acorduri, printre care se numără şi Legea ONU privind Convenţia Maritimă, din 1982, Acordul ONU privind Populaţiile de Peşte, din 1995 şi Codul FAO de Conduită pentru un Pescuit Responsabil, din 1995.
În mod tradiţional, populaţiile de peşti au fost gestionate din perspectiva unei singure specii. O specie poate însă avea un impact considerabil asupra altor specii: de pildă, atât codul, cât şi heringul norvegian care depune icrele primăvara se hrănesc cu cantităţi importante din capelinul din Marea Barents, iar balenele şi focile provoacă pagube însemnate în populaţiile diferitelor specii de peşti şi de organisme cu care se hrănesc. Temperatura şi alţi factori de mediu influenţează şi ei migraţia şi dezvoltarea diferitelor populaţii. În prezent, gestionarea pescuitului este tot mai des abordată din perspectiva ecosistemului. Acest lucru înseamnă că gestionarea nu ia în considerare doar efectele exploatării asupra populaţiilor de peşti, ci şi modul în care pescuitul afectează mediul marin în general şi consecinţele pe care le au schimbările produse în mediul marin asupra resurselor marine vii.
Cunoştinţele
Gestionarea durabilă implică cunoaşterea mărimii populaţiilor în cauză, a compoziţiei lor pe grupe de vârstă, a distribuţiei lor şi a mediului în care trăiesc. În fiecare an, datele obţinute de studiile ştiinţifice norvegiene şi cele obţinute de la pescari sunt comparate cu datele altor ţări şi sunt evaluate de Consiliul Internaţional pentru Explorarea Mărilor (CIEM). CIEM este organismul consultativ internaţional al autorităţilor piscicole din ţările Atlanticului de Nord.
În Norvegia, cea mai importantă organizaţie de cercetare din domeniul piscicol este Institutul de Cercetări
Marine. Oamenii de ştiinţă norvegieni care studiază mările cooperează îndeaproape cu cercetătorii din alte ţări, în special cu cei din Rusia.
Reglementarea pescuitului
Pentru majoritatea populaţiilor, cantitatea totală permisă (CTP) pentru exploatare se alocă prin negocieri în temeiul acordurilor internaţionale. Prin urmare, reglementările naţionale se referă în principal la modul în care se face distribuţia geografică a cotelor ţării respective, în decursul anului şi între diferitele grupuri de pescari şi tipuri de echipamente de pescuit.
În Norvegia, industria piscicolă şi autorităţile din domeniu cooperează la întocmirea regimului de reglementare. Ministerul Pescuitului este însă cel care ia deciziile finale privind măsurile de gestionare.
Punerea în aplicare
În Norvegia, legislaţia din domeniul pescuitului este pusă în aplicare atât pe mare, cât şi la aducerea peştelui la ţărm. Pe mare, Paza de Coastă este responsabilă cu inspectarea vaselor de pescuit şi a peştelui prins de acestea. Vasele străine care pescuiesc sub jurisdicţia Norvegiei sunt şi ele inspectate. De la 1 iulie 2000, vasele oceanice sunt obligate să instaleze şi să utilizeze echipamente de urmărire prin satelit, care le permit autorităţilor să le monitorizeze continuu activităţile. Norvegia a încheiat acorduri privind urmărirea prin satelit cu statele care pescuiesc în zonele aflate sub jurisdicţia sa.
Directoratul pentru Pescuit este responsabil cu controlul cantităţilor de peşte adus la mal şi menţine statisticile piscicole. Cazurile grave de neraportare a cantităţii reale pescuite sau alte nereguli sunt înaintate tribunalelor.