Vânătoarea de foci este unul din mijloacele tradiţionale de procurare a hranei pentru popoarele care trăiesc în jurul Oceanului Arctic şi al Atlanticului de Nord. Norvegienii vânează în special foci de Groenlanda şi foci cu glugă. Ambele specii se înmulţesc constant şi nici una din ele nu este ameninţată cu dispariţia.
Focile sunt vânate în Marea Barents, la gura de vărsare a Mării Albe, în zona economică a Rusiei (Gheţurile de Est) şi pe coasta Groenlandei (Gheţurile de Vest). Cotele norvegiene sunt stabilite pe baza recomandărilor ştiinţifice ale Consiliului Internaţional pentru Explorarea Mării (ICES), ale Organizaţiei pentru Pescuitul în Atlanticul de Nord-Vest (NAFO) şi ale Institutului de Cercetări Marine din Norvegia. Plecând de la aceste recomandări, se întocmeşte un program de management multi-specii, care ţine cont, de pildă, de efectul pe care îl are vânătoarea focilor asupra altor specii. În 2007, cota Norvegiei este de 46 200 foci adulte, dintre care 15 000 în Gheţurile de Est şi 31 200 în Gheţurile de Vest. Rusia este răspunzătoare cu gestionarea populaţiilor de foci din Gheţurile de Est, în timp ce populaţiile din Gheţurile de Vest intră sub jurisdicţia mai multor ţări şi trăiesc în parte în ape internaţionale.
Vânătoarea norvegiană de foci reprezintă o bună gestionare a resurselor
În total, există aproximativ opt milioane de foci de Groenlanda şi foci cu glugă în Atlanticul de Nord şi aproape trei milioane în zonele în care vânează norvegienii. Numărul animalelor din ambele specii este în creştere.
Pentru a menţine numărul focilor la un nivel rezonabil, acestea trebuie vânate. Necesarul zilnic de energie al unei foci de Groenlanda este echivalentul a 2,5 – 3 kilograme de hering sau capelin. Grupuri numeroase de foci consumă cantităţi importante din populaţiile de peşte din diferite specii, printre care unele constituie şi hrana oamenilor. În Atlanticul de Nord-est, numai focile de Groenlanda mănâncă tot atâta hering cât este prins de toate vasele de pescuit norvegiene la un loc.
Dacă populaţiile de foci cresc prea mult, unele specii pot migra pe distanţe lungi pentru a găsi hrană. Acest lucru a rezultat, în mai multe rânduri, în invazii masive de foci pe ţărmurile norvegiene. Animalele mănâncă cantităţi importante de peşte, care ar servi altfel drept hrană pentru oameni, şi cauzează daune importante echipamentelor de pescuit şi fermelor piscicole. În plus, mii de foci se îneacă după ce se prind în plasele de pescuit.
Diferitele specii marine se influenţează reciproc, atât direct cât şi indirect. Persoanele responsabile cu gestionarea lor trebuie să ţină cont de aceste interacţiuni. Dacă se decide vânarea animalelor dintr-o anumită populaţie, trebuie luate în considerare şi efectele acestei acţiuni asupra celorlalte specii. Acesta este un principiu general acceptat, care se aplică gestionării tuturor speciilor de animale sălbatice ce nu sunt ameninţate cu dispariţia.
Subvenţionată din motive ecologice
Multă vreme, piaţa pieilor de focă a fost slabă, reducând profiturile acestui sector. Preţurile pieilor au început însă să crească în ultimii doi ani, iar cea mai mare parte din veniturile sectorului respectiv provin din vânzarea acestora. De asemenea, se manifestă un interes tot mai mare pentru alte produse cum sunt carnea, grăsimea şi carcasele, inclusiv pentru uleiul de focă utilizat în scopuri medicinale.
Vânătoarea focilor este în prezent subvenţionată de statul norvegian. Acest lucru este necesar pentru a asigura buna gestionare a populaţiilor de animale şi pentru a conserva metodele tradiţionale de vânătoare, astfel încât populaţiile de foci să poată fi ţinute în continuare sub control în mod adecvat. În acelaşi timp, se fac eforturi susţinute pentru dezvoltarea pieţei unor noi produse provenite din această activitate, pentru ca vânătoarea de foci să nu mai depindă de subvenţiile publice.
Legislaţie şi control
Norvegia are legi stricte şi detaliate care reglementează vânătoarea de foci şi care includ datele sezoanelor de vânătoare, cotele, metodele de sacrificare, formarea obligatorie a vânătorilor, autorizarea vaselor şi inspecţiile.
Conform legislaţiei, animalele trebuie sacrificate cât mai rapid şi într-un mod cât mai puţin dureros şi mai uman cu putinţă. Singurele tipuri de echipamente pe care au voie să le folosească vânătorii norvegieni sunt carabinele şi hakapik-ul (un fel de harpon). Focile adulte sunt împuşcate, în timp ce puii sunt ucişi fie cu puşca, fie cu hakapik-ul. Acesta poate părea primitiv, dar este în realitate o unealtă eficientă care paralizează imediat animalul şi îl ucide rapid. Legislaţia norvegiană nu permite uciderea puilor alăptaţi, adică a puilor care nu au fost abandonaţi de mamele lor.
Vânătorii de foci trebuie să participe la un curs şi să treacă un test de tragere în fiecare an înainte de începerea sezonului de vânătoare. Fiecare vas de vânătoare are la bord un inspector. Aceştia au pregătire în domeniul medicinii veterinare sau într-un domeniu echivalent şi raportează direct autorităţilor piscicole.