Mişcarea postmodernistă din anii ’80 nu a reuşit să trezească acelaşi entuziasm ca funcţionalismul din anii ’30. Mulţi arhitecţi au văzut postmodernismul ca pe o trădare a modernismului, iar în Norvegia acest curent a dat naştere la destul de puţine lucrări arhitectonice importante.
Totuşi, o exemplificare notabilă a postmodernismului este transformarea clădirii de birouri a Tipografiei Universitare Scandinave din Oslo, o construcţie banală de şapte etaje, într-o lume jucăuşă multiformă (Jan Digerud şi Jon Lundberg, 1980). Alte două proiecte postmoderne demne de remarcat – ambele concepute de Arne Henriksen, arhitect pentru Căile Ferate Norvegiene – sunt Holmia Station, o gară mică dintr-o periferie a oraşului Oslo, şi o hală pentru vagoanele de călători din Lodalen. Ambele clădiri au primit cel mai important premiu norvegian pentru arhitectură, Certificatul pentru Arhitectură Excepţională al Fondului Anton Christian Houen, asigurând astfel recunoaştere profesională mişcării postmoderniste.
Postmodernismul a apărut ca un protest împotriva a ceea ce era perceput ca o lipsă de expresie a modernismului şi le-a dat arhitecţilor contemporani un mai mare sentiment de libertate în căutarea de noi direcţii. Arhitecţii cei mai importanţi, ca Lund & Slaatto, au continuat să proiecteze lucrări structuraliste, dar în anii ’80 clădirile concepute de ei au devenit mai variate şi mai bogate în detalii expresive. Noul sediu al Băncii Centrale a Norvegiei (1986) ocupă un întreg cvartal în centrul oraşului Oslo şi a reuşit să creeze o armonie între clădirile noi şi cele vechi. Dimensiunile Centrului Cultural Sølvberget din Stavanger (1987) au fost gândite astfel încât să completeze în mod adecvat casele din lemn care îl înconjoară. Biserica Sf. Magnus (1988) din Lillestrøm se compune din elemente modulare care formează un sanctuar mare, rotund, cu câte o capelă pe fiecare parte. Este o clădire a zilelor noastre, care respectă, cu toate acestea, ideea tradiţională de biserică.