Istoria cinematografiei norvegiene cuprinde mai multe generaţii de realizatori, actori şi angajaţi din spatele camerei de luat vederi, care şi-au cultivat tehnicile artistice de-a lungul mai multor epoci culturale distincte. Condiţiile au fost mult diferite de la o epocă la alta, lucru demonstrat şi de lunga listă de regizori cunoscuţi pentru un singur film. Susţinerea financiară a fost imprevizibilă, şi cu toate acestea au existat perioade de strălucire artistică şi perioade în care s-a manifestat câte o figură proeminentă. Norvegia este mândră de patrimoniul său cinematografic, care reflectă, din multe puncte de vedere, evoluţia societăţii norvegiene.
Faţă de Suedia şi Danemarca, care au cunoscut un succes timpuriu cu filme artistice produse pe scară largă pentru un public internaţional, Norvegia a pătruns târziu pe piaţa cinematografică. Nu se ştie prea multe despre primul film artistic produs în Norvegia, deoarece s-a pierdut, iar materialul originar care s-a păstrat este ambiguu. Produs de Hugo Hermansen în 1906 sau 1908, filmul se intitula Fiskerlivets farer (“Dangers of a Fisherman’s Life” – Pericolele vieţii de pescar) sau Et drama paa havet (“A Drama at Sea” – O dramă pe mare). Următorul efort de acest gen nu a fost făcut decât în 1911, când Halfdan Nobel Roede a produs Fattigdommens forbandelse (“The Curse of Poverty” – Blestemul sărăciei), considerat de mulţi experţi primul film artistic norvegian. Opera lui Roede era inspirată de melodramele erotice daneze din acea perioadă şi nu era în nici un fel ancorată în societatea norvegiană. Publicul norvegian a putut să se bucure de producţii autohtone realizate în mod profesionist pe scară largă doar începând cu anul 1920. Tot în acel an s-au schimbat şi caracteristicile filmelor norvegiene, iar producţia lui Rasmus Breistein Fante-Anne (Gypsy Anne - Ţiganca Anne) a declanşat o mişcare naţională de proporţii nemaiîntâlnită până atunci. În timp ce majoritatea producţiilor anterioare aveau ca decor anonimatul oraşului, regizorii au început să îşi îndrepte atenţia asupra naturii norvegiene şi asupra vieţii la ţară, în aer liber. Anii ’30 pot fi numiţi pe bună dreptate Epoca de Aur a cinematografiei norvegiene. Primul film „vorbit” a fost Den store barnedåpen (“The Great Christening” – Botezul cel mare, 1931) de Tancred Ibsen, nepotul monştrilor sacri ai literaturii norvegiene Henrik Ibsen şi Bjørnstjerne Bjørnson. Perioada antebelică a fost una de dezvoltare a producţiei şi de creştere a popularităţii industriei cinematografice, deoarece realizatorii adaptau opere literare celebre pentru marele ecran şi le dădeau viaţă cu ajutorul actorilor de teatru.
În timpul ocupaţiei Norvegiei de către nazişti în al doilea război mondial, producţia de filme, precum şi programele cinematografelor, erau cenzurate de ocupanţii germani. Cu toate acestea, publicul umplea până la refuz sălile de cinema, dornic să vadă orice producţie autohtonă care reuşea să treacă de cenzură. În mod paradoxal, în această perioadă a fost creat un directorat cinematografic naţional, care a elaborat primele politici norvegiene în materie de film. Regizorul Leif Sinding, un veteran al cinematografiei norvegiene, a ocupat funcţia de administrator şef al directoratului. La sfârşitul războiului, directoratul strânsese un fond de peste 10 milioane coroane norvegiene (aproximativ 1,28 milioane euro).
Perioada postbelică a fost, în mod evident, un moment de răscruce în cinematografia norvegiană, dând naştere unei noi generaţii de realizatori. Edith Carlmar, prima regizoare din Norvegia, a realizat 10 filme artistice între 1949 şi 1959. Creaţiile sale, apreciate de critici, suscitau adeseori dezbateri publice şi aveau pentru spectatori o putere de atracţie neobişnuită. În prezent, filmele lui Edith Carlmar sunt considerate clasice. În ultimul său film – Ung flukt (The Wayward Girl – Tânăra rebelă, 1959) – regizoarea i-a oferit actriţei Liv Ullmann primul său rol principal. Ullmann este cea mai cunoscută actriţă şi regizoare norvegiană . Troløs ("Faithless" – Necredincios), realizat de Ullmann în 2000, a fost nominalizat la Festivalul de la Cannes din acel an. Arne Skouen, care a debutat ca regizor în acelaşi an ca şi Carlmar, are 17 filme artistice la activ. Unele din cele mai mari succese cinematografice norvegiene au fost realizate de el, ca de exemplu Ni liv (Nine Lives – Nouă vieţi) în 1957, pe care mulţi critici îl consideră cel mai bun film norvegian din toate timpurile. Creaţiile lui Skouen sunt solicitate şi în prezent la festivalurile de film şi la alte evenimente cinematografice din întreaga lume.
Cel puţin două alte nume din perioada postbelică ies în evidenţă. În 1948, creatorul de mobilă Ivo Caprino a început să experimenteze, în sufrageria sa, filme cu marionete. Curând, a devenit regele animaţiei norvegiene. Sistemul său unic de a produce filme cu ajutorul marionetelor l-a făcut celebru pe plan internaţional, iar succesul de casă înregistrat de Flåklypa Grand Prix (Pinchcliffe Grand Prix 1975) nu a fost încă depăşit. Thor Heyerdahl este reprezentantul unui gen cu totul diferit. Kon Tiki, pe care l-a filmat în timpul traversării Oceanului Pacific cu pluta în 1947, a primit un Oscar pentru cel mai bun documentar în 1952 şi este singura producţie cinematografică norvegiană căreia i s-a acordat acest premiu. Documentarele se bucurau de mare succes la public în primii ani de după război, mai ales dacă subiectul tratat avea legătură cu conflictul armat recent încheiat sau cu expediţii de explorare. Anii ’50 au fost perioada de glorie a realizării şi vizionării de documentare norvegiene. Începând cu anii ’60, însă, televizorul a înlocuit documentarele şi a devenit cel mai răspândit mijloc de popularizare a evenimentelor actuale şi a reportajelor în natură. Recent, filmele documentare norvegiene au fost redescoperite de public. Filmul lui Knut Erik Jensen Heftig og begeistret (Cool & Crazy – Calm & Nebun) din 2001 şi cel al lui Even Benestad Alt om min far (All About My Father – Totul despre tatăl meu) din 2002 au primit fiecare mai multe premii internaţionale.
În anii ’60 a apărut un tip nou de tineri realizatori, influenţaţi de curentele moderniste din restul Europei. Versiunea norvegiană a noului val francez include creaţiile lui Erik Løchen Jakten (The Chasers – Vânătorii, 1959) şi Pål Løkkeberg Liv (“Life” – Viaţa,1967) şi Exit (1970). Dar cinematografele norvegiene depindeau de comediile autohtone şi de succesele de casă internaţionale pentru a-şi umple sălile. În general, publicul larg prefera televizorul cinematografului. A urmat apoi explozia activistă a tineretului din anii ’70, care a influenţat perioada cea mai revoluţionară şi realistă din punct de vedere social a cinematografiei norvegiene. Filmele se doreau politice, nu artistice, după cum se vede din titluri ca Streik! (“Strike!” – Grevă!, 1974) al lui Oddvar Bull Tuhus şi Det tause flertall (“The Silent Majority” – Majoritatea tăcută, 1977) realizat de Wam şi Vennerød, precum şi din câteva documentare progresiste. Femeile-regizor şi-au părăsit bucătăriile pentru a aduce pe marele ecran şi în conştiinţa publicului subiecte feministe. De asemenea, ele au realizat transpuneri emoţionante ale copilăriei şi adolescenţei, care au atras în săli publicul adult (vezi Copiii şi filmul). O regizoare de neuitat este Anja Breien. Trilogia sa Hustru III (Wives III – Neveste III), o cronică a vieţilor a trei femei pe parcursul a trei decenii, realizată în 1975, 1985 şi 1996 s-a bucurat de un mare succes.
La începutul anilor ’80, cinematografia norvegiană a cunoscut o perioadă de declin, iar publicul, plictisit de realismul social cenuşiu, se întreba a cui e vina. Câţiva ani mai târziu, şi cu oarecare succes, realizatorii au căutat inspiraţia în Statele Unite, din dorinţa de a spune poveşti mai interesante. Orions belte (Orion’s Belt – Cureaua lui Orion, 1985) de Ola Solum şi Veiviseren (The Pathfinder – Cercetaşul, 1987) de Nils Gaup au atras un public numeros şi s-au făcut cunoscute pe plan internaţional. În 1988, Veiviseren a fost nominalizat la Oscar, la categoria cel mai bun film străin. Restul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 reprezintă un punct culminant pentru publicul norvegian amator de filme, cu producţii ca En håndfull tid (A Handful of Time – Puţin timp, 1989) de Martin Asphaug, Landstrykere (Vagabonds – Vagabonzi, 1989) de Ola Solum, Høyere enn himmelen (Beyond the Sky – Dincolo de nori, 1993) de Berit Nesheim, Stella Polaris (1993) de Knut Erik Jensen, Telegrafisten (The Telegraphist – Telegrafistul, 1993) de Erik Gustavson, Drømspel (Dreamplay – Jocuri în vis, 1994) de Unni Straume, Over stork og stein (Stork Staring Mad, 1994) de Eva Isaksen, Ti kniver i hjertet (Cross My Heart and Hope to Die, 1994) de Marius Holst şi Eggs (1995) de Bent Hamer. O nouă schimbare de generaţii era pe cale să se producă.
Regizorul Hans Petter Moland a scris un nou capitol în istoria filmului norvegian o dată cu premiera din 1996 a producţiei Kjærlighetens kjøtere (Zero Kelvin), în New York. În februarie 1997, Søndagsengler (The Other Side of Sunday – O duminică neobişnuită, 1996) de Berit Nesheim a fost nominalizat la Oscar, pentru Cel mai bun film străin. Budbringeren (Junk Mail, 1997), regizat de Pål Sletaune, a avut premiera în timpul Săptămânii Criticilor de la Festivalul de Film de la Cannes şi a câştigat premiul întâi la acea secţiune. Filmul a fost difuzat în multe ţări şi i s-au acordat numeroase alte premii. Producţia lui Erik Skjoldbjærg Insomnia a participat la aceeaşi selecţie de la Cannes şi a stârnit, în acelaşi an, interesul pe plan internaţional. În 2001, Elling, de Peter Næss, a fost nominalizat la Premiile Oscar, la categoria deja familiară norvegienilor, Cel mai bun film străin. Iar Harald Zwart (O noapte la McCool’s, 2001; Agentul Cody Banks, 2003) a demonstrat că originile norvegiene nu te împiedică să ai succes la Hollywood. Mai recent Skjoldbjærg, Moland, Næss şi Hamer au făcut filme în Statele Unite, plasând Norvegia, cu fermitate, pe harta internaţională a filmului cu filme precum Prozac Nation (Tânăr şi deprimat în America) (2001), Beautiful Country (The Beautifful Country) (2004), Mozart and the Whale (2004) şi Factotum (2005).
Filmele de scurt-metraj norvegiene concurează cu succes la festivaluri din întreaga lume. În timpul Săptămânii Criticilor de la Cannes din 2003, producţia lui Eivind Tolås Love is the Law – Dragostea e legea a fost la un pas de a câştiga marele premiu. La acelaşi festival, la secţiunea Quinzaine des Réalisateurs, Bent Hamer şi-a prezentat mult apreciatul lung-metraj Salmer fra kjøkkenet ("Kitchen Stories" – Poveşti din bucătărie, 2003), cu care a şi câştigat premiul pentru distribuţie europeană, datorită căruia vânzările de bilete ale filmului au crescut în toată lumea.
Recent, s-au realizat mai multe documentare norvegiene interesante, inclusiv filmul de succes Heftig og begeistret ("Cool & Crazy" – Calm & Nebun) în 2001, Alt om min far ("All About My Father" – Totul despre tatăl meu) în 2002, Ungdommens råskap ("Norwegian High School Kids Low on Concentration" – Manivestările violente a liceenilor norvegieni) în 2004 şi Alt om Norge („A Guide Through 100 Years of Norwegian History” – Totul despre Norvegia) în 2005.
În 2003 s-au lansat cele mai multe filme norvegiene de până acum, iar această tendinţă de succes continuă prin frecventarea cinematografelor şi prin aprecierea pe plan internaţional a filmelor norvegiene. Aceasta se datorează în mare parte restructurării planurilor de subvenţie şi înfiinţării Fondului filmului norvegian în 2001. Anul 2006 pare de asemenea să fie un an promiţător pentru industria filmului norvegian. Un nou val de realizatori şi actori talentaţi şi-a făcut apariţia şi îşi pune deja amprenta asupra următoarei perioade a cinematografiei norvegiene.