La începutul secolului XX, pictura norvegiană contemporană a fost strâns legată de pictura franceză, legătură care avea să dureze până în anii ’60. Această influenţă a fost vizibilă în lucrările lui Thorvald Eichsen, ale cărui tablouri luminoase, colorate şi intense au fost probabil inspirate de Bonnard, creând astfel cel mai mare contrast posibil faţă de realismul norvegian.
Un alt pictor important, Ludvig Karsten (1876-1926), era cunoscut în rândul criticilor de artă drept un impresionist târziu, clar influenţat de artiştii francezi dar care se inspira mult şi din lucrările lui Munch. În 1909, o serie de pictori norvegieni au studiat cu Henri Matisse. Figuri proeminente în rândul acestora au fost Henrik Sørensen (1882-1962), care a interpretat învăţăturile maestrului său într-o manieră personală, şi Jean Heiberg (1884-1976), care, pe de altă parte, a încercat să dezvolte un stil mai academic. Tinerii studenţi ai lui Matisse reprezentau o continuare a campaniei naţionaliste a lui Werenskiold şi se opuneau vizibil mai vechilor studenţi ai lui Matisse ca de pildă Karsten, care pictau în spiritul tradiţiei iniţiate de Christian Krohg. Acest aspect al rupturii a devenit evident cu ocazia Expoziţiei din 1914, organizată la Oslo pentru a sărbători centenarul independenţei naţionale. Însuşi Christian Krohg s-a ocupat de selectarea tablourilor, ceea ce a determinat un grup dominat de studenţi de-ai lui Matisse să se desprindă de evenimentele oficiale şi să îşi organizeze propria expoziţie intitulată „Pavilionul celor 14”.
Prima pictură abstractă din Norvegia a fost realizată de Thorvald Hellsen (1888-1937), care şi-a dezvoltat, în timpul primului război mondial, un stil decorativ abstract influenţat de Fernand Legér. Alţi studenţi ai lui Legér din anii ’20 îi includ pe Charlotte Wankel (1888-1969), Ragnhild Kaarbø (1889- 1949) şi Ragnhild Keyser (1889-1943). Printre pictorii care au devenit cunoscuţi la începutul secolului trecut se numără şi Axel Revold (1887-1962), Per Krogh (1889-1965), Alf Rolfsen (1895-1979) şi Aksel Waldemar Johannesen (1880-1922), un umanist care picta clasa muncitoare şi oropsiţii vieţii. Valoarea lucrărilor lui Johannesen nu a fost recunoscută decât după moartea sa timpurie, motiv pentru care este adeseori numit „artistul uitat”.
Majoritatea pictorilor din această generaţie şi-au schimbat atitudinea după o perioadă intensă de studii la Paris. Artiştii nu mai erau mulţumiţi cu simpla concentrare asupra picturii doar de dragul artei şi dispreţuiau profund orice conţinut superficial al operelor artistice sau al vieţii în general. Mai mult, la fel ca predecesorii lor, şi ei se simţeau responsabili faţă de societate. Ca urmare, în acea perioadă a renăscut interesul pentru tehnica picturilor murale de mari dimensiuni, plecând de la convingerea că pictura are o datorie în societate şi cel mai bun mod de a o îndeplini este decorarea clădirilor şi spaţiilor publice. În decurs de două decenii, a fost decorat sau redecorat un număr uluitor de biserici, şcoli şi alte clădiri publice, majoritatea al fresco. Printre exemplele unor astfel de lucrări se numără fresca decorativă a lui Axel Revold de pe clădirea Bursei de Valori din Bergen (1918-1923), picturile murale ale lui Per Krogh de pe Şcoala de Navigaţie din Oslo (1921-1924) şi decoraţiunile aplicate de Alf Rolfsen Noului Crematoriu din Oslo (1932-1937). Erau planificate picturi murale şi pentru Primăria din Oslo, dar Rolfsen a terminat această lucrare numai după cel de-a doilea război mondial.
Suprarealismul le-a fost prezentat pictorilor norvegieni de Vilhelm Bjerke-Petersen şi începând din 1935 artiştii suprarealişti au fost din ce în ce mai activi. Olav Strømme (1909-1978) şi Alexander Schultz (1901-1981) au interpretat în mod simbolic flora, sexualitatea, visurile şi viaţa subconştientă a sufletului; Kai Fjell (1907- 1989) a elaborat o formă de expresie care implica teme erotice înrădăcinate de manieră simbolică în viaţa comunităţilor din zonele rurale; Arne Ekeland (1908-1994) s-a ocupat de motivele socio-psihologice făcând legătura dintre sexualitate şi divizarea în clasele sociale; picturile lui Harald Kihles (1905-1997) au reprezentat o reacţie romantică la industrialism şi la societăţile urbane; Agnes Hiorth (1899-1984) a interpretat noi tendinţe în peisagistică şi portretistică; iar Erling Engers (1899-1990) a prezentat viaţa din zonele rurale într-o manieră satirică, concentrându-se asupra calităţii peisajului.