Artiştii norvegieni au rupt legăturile strânse cu tradiţia franceză doar începând din 1965, când şi-au îndreptat atenţia spre ce se întâmpla în alte ţări, ca de pildă Marea Britanie sau Statele Unite. La sfârşitul anilor ’60, Håkon Bleken (n. 1929) şi Knut Rose (n. 1936) au încercat amândoi să transforme structura strictă a picturii norvegiene de până atunci într-o tehnică mai figurativă şi mai literară. Între timp, Jens Johannessen (n. 1934), alt membru al aceluiaşi grup, s-a rupt de modernişti şi a creat o pictură mai degrabă decorativă.
Impulsurile puternice ale stilului pop art american au ajuns în curând şi în Norvegia, unde au inspirat dezvoltarea unei expresii figurative cu un conţinut revoluţionar şi extrem de critic. Artiştii îşi făceau cunoscute acum opiniile personale, în legătură cu subiecte ca războiul din Vietnam sau dezvoltarea ţărilor din lumea a treia, mergând până la chestiuni naţionale ca referendumul UE din 1972. Per Kleiva (n. 1933) şi Anders Kjær (n. 1940) au fost în special influenţaţi de aceste tendinţe. Arne Malmedal (n. 1937) şi Kjell Pahr-Iversen (n. 1937) au continuat dezvoltarea abstractă, în timp ce alţi artişti s-au îndreptat mai degrabă în direcţia expresiei figurative. Frans Wiedeberg (n. 1934) s-a inspirat din romantismul secolului al XIX-lea, folosind un limbaj simbolic în interpretările sale asupra fiinţelor umane şi a cosmosului, în timp ce Karl Erik Harr (n. 1940) a pictat peisaje marine din nordul Norvegiei.
Odd Nerdrum (n. 1944) a optat pentru o abordare datând din epoca barocă. În primele sale lucrări, artistul a pus întrebări deschise privind societatea contemporană, dar după 1958 s-a concentrat din ce în ce mai mult asupra înfăţişării sale extrem de originale, care l-a făcut celebru peste hotare, în special în Statele Unite ale Americii.
În anii ’80, artiştii norvegieni nu au mai urmat o singură influenţă şi acest deceniu s-a caracterizat prin proliferarea diferitelor forme şi tehnici de pictură. În perioada respectivă s-a dezvoltat însă şi arta multimedia şi a instalaţiilor. Printre artiştii din anii ’80 demni de menţionat se numără Bjørn Ransve (n. 1944), care a reprezentat post-modernismul norvegian; Kjell Torriset (n. 1950), Ida Lorentzen (n. 1951) şi Ulf Nilsen (n. 1950), care au explorat cu toţii expresia figurativă; Kjell Erik Killi Olsen (n. 1952), Håkon Gulvåg (n. 1959), Bjørg Holene (n. 1947) şi Therese Nortvedt (n. 1953), ale căror tablouri cu trăsături literare scoteau la iveală subtile nuanţe suprarealiste; Leonard Richard (n. 1945), ale cărui lucrări erau ancorate în amintirile din copilărie, ţesute la un loc în tablouri abstracte; şi Bjørn Carlsen (n. 1945), reprezentant al expresionismului.
Peisajele norvegiene au continuat să fie o sursă de inspiraţie pentru numeroşi artişti, chiar dacă în anii ’80 şi ’90 pictorii au fost mai abstracţi şi mai expresionişti decât predecesorii lor. Peisaje mai crude şi mai sălbatice, cu munţi arhetipali, apar în tablourile lui Olav Christopher Jensen (n. 1945), Anne Katrine Dolven (n. 1953), Ørnulf Opdahl (n. 1944), Bjørn Sigurd Tufta (n. 1956), Håvard Vikhagen (n. 1952), Olav Christopher Jenssen (n. 1954) şi Andres Kjær. Cu toate acestea, la sfârşitul anilor ’90, pictura nu se mai bucură de acelaşi statut, deoarece atenţia asupra imaginilor de pe pânză scade, îndreptându-se înspre factorii din jurul tabloului propriu-zis. Contextul în care este plasată pictura joacă şi el un rol important, astfel încât cadrul fizic include teoria şi ideologia, iar tehnica efectivă este mai puţin interesantă decât modul în care tabloul funcţionează în decorul unde este plasat.