Pentru scurt timp, la sfârşitul anilor 1870, Munchen a devenit baza unui grup de tineri artişti norvegieni care aveau să aducă o contribuţie importantă la pictura naţională, în calitate de reprezentanţi ai realismului – printre aceştia se numărau Hans Heyerdahl (1857-1913), Kitty L Kielland (1843-1924), Harriet Backer (1845-1932), Erik Werenskiold (1855-1938), Christian Skredsvig (1854-1924), Theodor Kittelsen (1857-1914) şi Gerhard Munthe (1849-1929). În timpul anilor 1880, aceşti pictori s-au mutat la Paris, care a devenit noul centru al artiştilor norvegieni. Aici li s-au alăturat două personalităţi importante, Christian Krogh (1852-1925) şi Fritz Thaulow (1847-1906), ambii foşti studenţi ai lui Gude la Karlsruhe în anii 1870. Un alt important pictor realist, Eilif Peterssen (1852-1928), nu a ales Parisul ca destinaţie de studiu, ci a preferat Italia.
Câţiva dintre aceşti artişti au ales să se întoarcă în Norvegia, unde au creat în 1882 Høstutstillingen („Expoziţia de Toamnă”), o colecţie de artă contemporană norvegiană care a fost înfiinţată în mod public în 1884 şi care formează în prezent Expoziţia Naţională de Artă. În aceeaşi perioadă, au instituit un sistem nou, în cadrul căruia artiştii înşişi îşi vindeau tablourile, hotărau pe cine să includă în expoziţii şi făceau chiar selecţii pentru comisiile publice de artă. Printre artiştii care s-au întors în Norvegia se aflau câteva personalităţi marcante, puternici opozanţi ai valorilor predecesorilor lor. Deşi erau legaţi de aceleaşi chestiuni privind tradiţia, tinerii artişti erau radical diferiţi în atitudine şi temperament. Exista şi un conflict între două grupuri. Primul grup, condus de Christian Krohg, era foarte radical, individualist şi internaţional, în timp ce al doilea, în fruntea căruia se afla Erik Werenskiold, era mai naţionalist şi liberal în sensul politic, dar şi moralist şi apărător al unor principii ferme, într-o oarecare măsură.
Werenskiold picta situaţii simple dar relevante, plasate în decoruri peisagistice studiate îndeaproape. Alături de Werenskiold se afla neo-naţionalistul Theodor Kittlesen care, deşi mai bun desenator tehnic decât pictor, a avut o contribuţie semnificativă la curentul naţionalist, ilustrând ediţia standard a Poveştilor Populare Norvegiene. Printre alţi adepţi ai lui Werenskiold se numărau Christian Skredsvig, care era cu toate acestea mai degrabă predispus să accentueze nuanţele literare şi simbolice ale temelor sale, şi Eilif Peterssen, al cărui stil ambiţios de pictură istorică era vag influenţat de lucrările vechilor maeştri. Kitty L Kielland, una din puţinii peisagişti constanţi ai perioadei, a lucrat mai mult en plein air în regiunea Jæren sau pe coasta de vest a Norvegiei. Gerhard Munthe, şi el un naţionalist, era bun prieten cu aventurierul şi omul de ştiinţă Fridjof Nansen, împreună cu care a format Lysakerkretsen (Societatea Lysaker) pentru a promova valorile naţionaliste norvegiene.
Acestei societăţi i s-a opus cu tărie Christian Krogh, conducătorul Boemilor din Oslo, care considera scrisul la fel de important ca şi pictura şi pretindea că „orice artă naţională este proastă şi orice artă bună este naţională”. Krohg insista asupra faptului că artiştii trebuie să se concentreze asupra vieţii şi experienţelor trăite de fiinţele umane individuale. Fritz Thaulow, pe de altă parte, dorea ca arta să se concentreze doar asupra artei, declarând că tot mai mulţi artişti ar trebui să îşi focalizeze energiile înspre procesul efectiv de creaţie şi să nu încerce să trateze probleme sociale sau umane pe cont propriu. În acelaşi timp, Harriet Backer se afla oarecum în afara acestei dezbateri, concentrându-se mai mult asupra scenelor de interior, chiar dacă într-un mod puţin mai abstract decât pictorii naţionalişti anteriori.
Krohg a fost precursorul celui care este probabil cel mai cunoscut artist norvegian, Edvard Munch (1863-1944). Munch nu a făcut studii foarte avansate, iar în Krohg a găsit persoana cea mai apropiată de noţiunea de profesor. Deşi a început să picteze în anii 1880 sub influenţa realismului, a abandonat curând această metodă de concentrare asupra realităţii concrete. Munch a dorit să picteze ceea ce considera el a fi esenţial uman, spunând că „voi picta oameni vii care respiră şi simt şi suferă şi iubesc”. Munch a adoptat în mod radical noile tendinţe din Europa, printre care impresionismul târziu, fovismul, Art Nouveau şi Jugend, dându-le propria interpretare a formelor, liniilor şi culorilor. A călătorit mult pe continent, ceea ce i-a inspirat un stil internaţional de peisaje simpliste şi linii abstracte, culori simple şi contraste puternice între lumini şi umbre. Printre contemporanii lui Munch se numără Arne Kavli (1878-1970) şi Thorvald Erichsen (1868-1939), plus Halfdan Egdius (1877-1899), Harald Sohlberg (1869-1935) şi Nikolai Astrup (1880-1928), care au unit tendinţele din anii 1890 dezvoltând o ambienţă de realism într-o manieră de exprimare mai abstractă.