Problema viitoarei forme de guvernare a Norvegiei a fost subiectul unor dispute aprinse. Plebiscitul organizat a arătat că o mare majoritate prefera monarhia în faţa republicii. La 18 noiembrie 1905, Storting l-a ales pe Prinţul danez Carl Rege al Norvegiei. Prinţul Carl era însurat cu Prinţesa Maud, fiica Regelui Edward al VII-lea al Marii Britanii, şi avea un fiu. Noua Familie Regală a sosit în Norvegia la 25 noiembrie. Prinţul Carl a luat numele Haakon al VII-lea şi a depus în faţa Storting jurământul de credinţă faţă de Constituţia Norvegiană.
Norvegia se bucura de o perioadă de creştere economică la momentul dizolvării uniunii cu Suedia. PIB-ul a crescut cu 55 la sută, adică cu o medie de 4 la sută pe an. Populaţia a crescut rapid, iar situaţia locurilor de muncă s-a stabilizat. Toate acestea se datorau celei de-a doua faze a revoluţiei industriale, care în Norvegia s-a caracterizat prin exploatarea hidroenergiei ieftine şi prin investiţiile de capital străin. S-au înfiinţat industriile electrochimică şi electrometalurgică, iar pe piaţă au apărut produse noi. Au fost create marile concernuri, ca Norsk Hydro, şi au apărut o serie de noi centre industriale. Acest avânt economic a durat până la izbucnirea primului război mondial.
Mişcarea muncitorească a fost iniţiată în Norvegia înainte de dizolvarea uniunii cu Suedia. Primele sindicate s-au format în 1872, iar Partidul Muncii a fost fondat în 1887. Dreptul universal de vot a fost acordat bărbaţilor în 1898, iar femeilor în 1913.
Partidul Muncii a câştigat patru locuri la alegerile din 1903. În 1912, 26 la sută din alegători i-au acordat voturile, ceea ce însemna 23 de reprezentanţi în Storting. Partidul Muncii a devenit astfel al doilea partid politic din Adunarea Naţională, după Liberali.
Primii ani de industrializare nu au adus decât câteva schimbări modeste în structura socială a ţării. În 1910, 42 la sută din forţa de muncă era încă angajată în agricultură şi silvicultură. În 1920, această cifră a ajuns la 37 la sută. În prezent, procentul respectiv este de doar 3,7 la sută.
În urma dizolvării uniunii, Norvegia a trebuit să înfiinţeze un minister al afacerilor externe şi o reţea de ambasade şi consulate. Resursele disponibile erau extrem de limitate. Liniile directoare ale politicii externe trasate de guvernul lui Christian Michelsen în 1905 subliniau faptul că Norvegia nu trebuia să se angajeze în nici o alianţă care ar putea-o implica într-un război. Această politică de neutralitate era susţinută de marea majoritate a populaţiei. Cu toate acestea, Norvegia a jucat un rol activ în promovarea acordurilor de arbitrare internaţionale.
În primul război mondial, Norvegia a fost neutră, dar flota sa comercială a suferit pierderi importante cauzate de submarinele de război şi de minele amplasate în mare. În jur de 2 000 de marinari şi-au pierdut viaţa. Războiul a adus însă şi importante câştiguri financiare, care le-au permis norvegienilor să răscumpere marile companii aflate în posesia unor străini [Borregaard, minele de cărbuni de la Spitsbergen (Svalbard) etc.]. În 1920, în cadrul acordurilor de după război, Norvegia şi-a păstrat suveranitatea asupra arhipelagului Svalbard.
Liberalii au pierdut majoritatea în Adunarea Naţională la alegerile generale din 1918. Până în 1945, nici un partid nu a mai reuşit să obţină majoritatea în Storting. În 1928, Partidul Muncii a reuşit să formeze primul guvern. Acesta a supravieţuit doar 19 zile, după care a fost înlăturat de la putere de o majoritate ne-socialistă.
Depresia economică din anii 1920 a afectat şi Norvegia. Politica monetară a guvernului nu a făcut decât să înrăutăţească situaţia. Comerţul şi transporturile navale au suferit pierderi importante. Mai multe bănci au dat faliment. Krone (coroana norvegiană) a început să scadă în valoare, iar lipsa de valută era acută. Veniturile statului s-au micşorat, iar prin urmare multe municipalităţi au fost grav afectate. Salariile, care crescuseră în 1920 în urma acordului de arbitrare, au fost reduse, în ciuda protestelor vehemente ale muncitorilor, care în acea vreme erau puternic influenţaţi de teoriile revoluţionare. Şomajul a fost foarte mare până la începutul celui de-al doilea război mondial.
În 1932, însă, a început o nouă perioadă de creştere economică, care a dus la o îmbunătăţire spectaculoasă a balanţei de plăţi a Norvegiei. Între anii 1935 – 1939, venitul intern a crescut cu peste 1 400 milioane kroner, ceea ce reprezenta, la acea vreme, o sumă considerabilă.
În 1920, Norvegia a devenit membră a Ligii Naţiunilor, renunţând astfel la politica sa de izolare. Cooperarea nordică iniţiată în timpul războiului a continuat în Liga Naţiunilor, unde statele nordice şi-au exprimat susţinerea pentru măsurile de menţinere a păcii, fără a trece însă la sancţiuni de natură militară. Preşedintele Storting-ului norvegian, Carl Joachim Hambro, era preşedintele Ligii Naţiunilor când a izbucnit cel de-al doilea război mondial.
Ameninţarea iminentă a unui nou război de la sfârşitul anilor 1930 a adus chestiunile legate de apărare în prim-planul dezbaterilor politice din Norvegia. Socialiştii se opuseseră până atunci cu vehemenţă acordării de fonduri armatei şi opinia lor era susţinută parţial de Liberali. Un alt motiv pentru care socialiştii erau sceptici faţă de politica de apărare era faptul că Vidkun Quisling, care avea să devină ulterior naţional-socialist, se afla în fruntea Ministerului Apărării la începutul anilor 1930, ca ministru de cabinet în guvernul format de Partidul Agrar. În 1936, Partidul Muncii a format din nou un guvern, având sprijinul parlamentar al Partidului Agrar. Johan Nygårdsvold a devenit prim-ministru. Fondurile pentru apărare au fost sporite, deşi prea târziu pentru a avea vreun efect asupra puterii militare a Norvegiei. În 1939, când a izbucnit cel de-al doilea război mondial, Norvegia s-a declarat din nou neutră.