Norvegia după cel de-al doilea război mondial

După eliberare, toţi norvegienii au căzut de acord că principala prioritate era reconstrucţia ţării. La alegerile din 1945, Partidul Muncii a câştigat majoritatea şi a numit un guvern condus de Einar Gerhardsen.

Obiectivul guvernului era să reconstruiască Norvegia în cinci ani şi să grăbească procesul de industrializare concentrându-se pe industria grea. Lucrurile au evoluat mai repede decât planificaseră politicienii. În 1946, atât producţia industrială, cât şi PIB-ul depăşeau valorile din 1938. În 1948-49, capitalul real al ţării era cu mult peste nivelul de dinaintea războiului. Următorii ani au fost caracterizaţi de o importantă creştere economică şi de progres.
În primii ani de după cel de-al doilea război mondial, Norvegia nu s-a manifestat prea mult în politica externă. Scopul era ca ţara să se păstreze în afara posibilelor conflicte dintre marile puteri, precum şi în afara oricăror formaţiuni în bloc. Norvegienii sperau ca Naţiunile Unite, conduse de primul Secretar General, compatriotul lor Trygve Lie, să reprezinte o garanţie suficientă a securităţii.

Pe măsură ce tensiunile dintre Est şi Vest se intensificau, politica externă a Norvegiei se reorienta şi ea. Norvegia a luat parte la Planul de cooperare Marshall şi a primit 2 500 mii milioane coroane norvegiene din partea Asistenţei Marshall, între 1948 şi 1951.

Venirea la putere a comuniştilor în Cehoslovacia, în 1948, şi propunerea Uniunii Sovietice de a forma o alianţă defensivă de-a lungul liniei pactului său cu Finlanda au declanşat reacţii puternice din partea norvegienilor. După o perioadă de provizorat în care s-a încercat, fără succes, încheierea unei alianţe defensive între ţările nordice, Norvegia a devenit membră NATO, împreună cu Danemarca, în 1949. De atunci, mai multe sondaje de opinie au confirmat că norvegienii sunt în favoarea apartenenţei la NATO, într-o proporţie covârşitoare.

Anii de după război au fost marcaţi de un progres continuu în economia norvegiană. S-au folosit numeroase resurse pentru crearea unui stat al bunăstării sociale, care a ajutat la formarea unei societăţi în care toţi membrii sunt egali.

Anii 1960 au reprezentat începutul erei petrolului. Forările din Marea Nordului au scos la iveală bogate rezerve petrolifere, care au dus la importante producţii de petrol şi gaze naturale. Ulterior, s-au descoperit resurse şi în Marea Norvegiei şi în Marea Barents. Cea mai mare parte a producţiei actuale provine din Marea Norvegiei, în largul coastei Norvegiei centrale.