În primii ani de după 1814, statul nou organizat a fost nevoit să lupte de mai multe ori pentru supravieţuire. Norvegia a fost lovită de cea mai gravă depresie economică din istoria sa. Piaţa comună cu Danemarca a fost dizolvată, iar piaţa britanică a interzis comercializarea lemnului norvegian. Minele şi fabricile de cherestea şi-au pierdut clienţii străini. Mulţi dintre membrii clasei de mijloc înstărite din Sud-estul ţării au fost ruinaţi. Criza a fost dificilă şi de lungă durată.
Începând din 1830, Norvegia s-a bucurat de o perioadă de creştere economică, care a sporit cererile pentru un comerţ liber şi pentru reglementări vamale. Numărul autorizaţiilor de comerţ a crescut, iar tarifele vamale favorizau liberul schimb. Norvegia s-a alăturat progresului din Europa şi în alte moduri. Prima linie de cale ferată, între Oslo şi Eidsvoll, a fost construită în 1854. Au fost ridicate linii de telegraf. Au fost introduse noi metode de administrare în agricultură.
Bazele industriei moderne norvegiene au fost puse în anii 1840, o dată cu crearea primelor fabrici de textile şi a primelor ateliere mecanice. Între 1850 şi 1880, flota comercială norvegiană a crescut într-un ritm extraordinar.
Dezvoltarea economică a fost însoţită de intensificarea luptei de clasă. S-au făcut auzite tot mai multe voci care cereau reforme democratice.
În Storting, neînţelegerile dintre reprezentanţii înalţilor oficiali din administraţie şi delegaţii fermierilor şi ai radicalilor au devenit tot mai frecvente. Fermierii au devenit majoritari încă din 1833. În 1859, prima tentativă de organizare a unui partid a eşuat, dar zece ani mai târziu a fost format primul bloc liberal. Primul partid politic norvegian, Partidul Liberal radical, a fost creat în 1884, iar adversarul său politic, Partidul Conservator, a fost fondat câteva luni mai târziu.
Resentimentele faţă de monarhia suedeză au devenit în curând vizibile în interiorul uniunii, în parte şi din cauza faptului că politica externă era în totalitate hotărâtă la Stockholm. În 1872, Storting a înaintat o cerere Regelui, solicitând ca prim-ministrul norvegian să poată lua parte la dezbaterea chestiunilor diplomatice. Au fost făcute şi alte propuneri, ca de pildă adoptarea unui steag comercial special norvegian, pentru a promova egalitatea Norvegiei în cadrul uniunii.
Cel mai important conflict cu monarhia suedeză a fost însă legat de introducerea parlamentarismului, principiul constituţional conform căruia un guvern trebuie să beneficieze de susţinerea adunării naţionale pentru a rămâne la putere. Ca o condiţie a acestui principiu, Storting a adoptat modificări ale Constituţiei, în 1874, 1879 şi 1880, prin care le acorda miniştrilor Coroanei accesul la şedinţele sale. De fiecare dată, Regele a refuzat să aprobe propunerile.
Din această cauză, s-a pus problema dacă modificările Constituţiei necesitau de fapt aprobarea atât a Regelui, cât şi a Storting. Guvernul şi reprezentanţii conservatori erau de părere că da. Liberalii erau însă hotărâţi să pună capăt acestei situaţii printr-un vot de blam. La alegerile din 1882, liberalii au obţinut 82 de locuri în Storting, iar conservatorii, 32. Guvernul prim-ministrului Selmer a primit un vot de blam, iar în 1884 a fost condamnat să părăsească temporar Cabinetul, în primul rând pentru că îl sfătuise pe Rege să nu aprobe modificările Constituţiei. După o perioadă în care la putere s-a aflat un guvern conservator provizoriu, Regele nu a avut de ales şi i-a cerut liderului liberal, Johan Sverdrup, să devină prim-ministru. Parlamentarismul câştigase bătălia în Norvegia.
Spre sfârşitul secolului, conflictele pe tema uniunii s-au intensificat. Suedezii au cerut ca ministrul de externe al uniunii să provină din rândul lor, iar norvegienii au solicitat consulate proprii, ceea ce a provocat dispute aprige. Trupele suedeze i-au împiedicat pe norvegieni să îşi îndeplinească dorinţa. La rândul lor, norvegienii şi-au petrecut sfârşitul de secol consolidându-şi puterea militară.
În cele din urmă, problema consulatelor a fost cea care a declanşat conflictul final dintre cele două ţări. La 11 martie 1905, a fost format guvernul prim-ministrului Michelsen, care intenţiona să aprobe instituirea consulatelor ca acţiune norvegiană unilaterală. La 7 iunie, guvernul şi-a încredinţat prerogativele Storting-ului. Acesta, însă, i-a cerut să îşi continue provizoriu activitatea, în conformitate cu Constituţia şi cu legislaţia actuală „cu acele schimbări necesare având în vedere că Regele nu îşi mai exercită funcţia de Rege al Norvegiei, punând astfel capăt uniunii dintre Norvegia şi Suedia sub un monarh unic”.
Suedia a solicitat negocieri privind condiţiile dizolvării uniunii, precum şi un plebiscit care să demonstreze fără echivoc că întreaga naţiune aproba sau nu această schimbare. Plebiscitul a fost organizat în august 1905. 368 392 de norvegieni au votat în favoarea dizolvării uniunii, în timp ce doar 184 au votat contra.
Au fost organizate noi negocieri cu Suedia, la Karlstad, în august şi septembrie, care s-au încheiat cu succes, cu elaborarea unui acord privind încheierea paşnică a uniunii.