Una din coincidenţele istoriei face ca cei mai importanţi exploratori polari norvegieni, Fridtjof Nansen şi Roald Amundsen, să fi fost contemporani. Amundsen s-a născut în 1827, la unsprezece ani după Nansen, în apropierea oraşului Sarpsborg, în sud-estul Norvegiei. După ce a renunţat la intenţia iniţială de a deveni medic, s-a decis să îşi dedice viaţa cercetărilor polare. Navigator calificat, a lucrat la bordul unui vas comercial în Oceanul Arctic, înainte de a se urca ca secund pe „Belgica”, vasul care, în 1897-1899, a fost primul care a rămas peste iarnă în Antarctica.
Experienţa dobândită în aceste călătorii l-a făcut pe Amundsen suficient de încrezător în propriile puteri pentru a-şi încerca norocul într-o aventură care reprezenta o provocare pentru navigatori de peste 300 de ani, Pasajul de Nord-vest. Exploratorii ştiau de mult de existenţa acestei rute care leagă Europa de Asia, la nordul continentului Nord-american, dar nici un vas nu reuşise să o parcurgă în întregime. Amundsen a achiziţionat un vas robust, de 45 de tone, „Gjøa", echipat cu pânze şi cu un motor de 13 cai-putere, iar în vara anului 1903 l-a scos din Fiordul Oslo şi, împreună cu echipajul format din şase oameni, a pornit înspre apele acoperite cu gheţuri din Pasajul de Nord-vest.
Expediţia a fost încununată de succes şi în august 1906 „Gjøa" a parcurs ultima porţiune a pasajului. În tot acest timp, echipajul său a adunat numeroase informaţii ştiinţifice, cele mai importante legate de magnetismul pământului şi observaţii privind locaţia exactă a Polului Nord magnetic. Mai mult, navigatorii au strâns şi material etnografic despre populaţia eschimosă care trăia de-a lungul Pasajului de Nord-vest.
Încurajat de acest prim succes, Amundsen şi-a îndreptat atenţia înspre Polul Nord. Plănuia să îşi lase vasul să îngheţe la nord de Strâmtoarea Bering, dar i-a fost greu să obţină finanţare pentru acest proiect. În septembrie 1909 a primit vestea că americanii Robert Peary şi Frederick Cook au ajuns la Pol. Amundsen s-a decis atunci să îşi amâne expediţia la Polul Nord şi să încerce între timp să ajungă la Polul Sud înaintea lui Robert Falcon Scott, care se îndrepta deja înspre Antarctica în fruntea unei expediţii numeroase.
În august, Amundsen a navigat înspre sud la bordul lui „Fram”, pe care Nansen i-l pusese la dispoziţie. Pentru a trece prin Strâmtoarea Bering, navele trebuiau pe atunci să înconjoare Capul Horn. Prin urmare, nimeni nu a bănuit că norvegianul îşi schimbase planurile când Fram a pornit cu toată viteza înspre sud.
Când vasul s-a oprit la Madeira, Amundsen şi-a informat membrii expediţiei că se îndreptau înspre sud, nu înspre nord. Scott a primit o telegramă, care îl înştiinţa că expediţia norvegiană intenţiona să ajungă în Antarctica. Cursa dramatică care a urmat captivează şi generaţiile de astăzi.
Amundsen şi-a stabilit tabăra de bază în Golful Balenelor. Acesta se afla mai aproape de Polul Sud decât punctul de plecare al lui Scott, McMurdo Sound. Ţinutul dintre Golful Balenelor şi Pol era însă necunoscut, în timp ce Scott avea să urmeze un traseu deja parcurs de compatriotul său Shackleton în 1908. La 19 octombrie 1911, Amundsen a părăsit tabăra de bază cu cei patru tovarăşi ai săi, patru sănii şi 52 de câini. Misiunea lui Amundsen avea un singur obiectiv: să ajungă la Pol, repede. Două luni mai târziu, obiectivul era atins, cu cinci săptămâni înainte ca Scott şi echipajul său extenuat să ajungă la Pol, unde au găsit steagul şi cortul lui Amundsen.
La 14 decembrie 1911, steagul norvegian a fost arborat la Pol. Echipa norvegiană a traversat periculoasa Barieră Ross, pentru a ajunge la poalele lanţului muntos presărat cu gheţari. Părea riscant să continue înaintarea. Dar, datorită îndemânării şi unui strop de noroc, exploratorii şi-au croit drum şi au urcat pe Gheţarul Heiberg, au traversat lanţul muntos şi au ajuns pe platoul care ducea la Pol.
Pentru un explorator de calibrul lui Amundsen, nu mai rămăseseră provocări importante, dar mai exista un obiectiv pe care dorea să îl atingă: explorarea Oceanului Arctic din avion. A organizat o expediţie îndrăzneaţă în două hidroavioane, N24 şi N25, în 1925. Avioanele au fost nevoite să aterizeze forţat pe gheaţă la 88 de grade Nord, dar echipa a reuşit să repornească unul dintre ele şi s-a întors la Svalbard trei săptămâni mai târziu.
Americanul Lincoln Ellsworth a finanţat şi a luat parte la expediţia cu hidroavioane alături de Amundsen. Un an mai târziu, Roald Amundsen, împreună cu Ellsworth şi cu italianul Umberto Nobile, a condus o expediţie în aeronava „Norge” (Norvegia) de la Svalbard deasupra Polului Nord înspre Alaska. Exploratorii au survolat un teritoriu până atunci necunoscut, umplând astfel ultimele pete albe, rămase necolorate, de pe harta lumii.
Explorarea arctică a fost viaţa lui Amundsen. Pasiunea sa avea să îi aducă şi moartea. A doua expediţie arctică, condusă de Nobile, doi ani mai târziu, la bordul „Italia” – aeronava soră a lui „Norge” – a dispărut. Amundsen s-a alăturat echipei de salvare care a pornit în căutarea exploratorilor. O a doua echipă de salvare a găsit aeronava şi pe Nobile, în viaţă. Dar Amundsen şi tovarăşii lui nu s-au mai întors niciodată.