Evul Mediu
Anul 1130 a reprezentat un moment de cumpănă în istoria Norvegiei. O perioadă de pace a fost întreruptă de conflicte şi de un război civil care a durat până în 1227.
Dar 1130 a fost un an deosebit şi din alte puncte de vedere. Este considerat începutul celei mai înfloritoare perioade din Evul Mediu, o perioadă în care populaţia a crescut, Biserica s-a consolidat, oraşele s-au dezvoltat şi au început să apară altele noi. Pe măsură ce Coroana şi Biserica aduceau tot mai multe ţinuturi sub stăpânirea lor, creştea şi autoritatea administraţiei publice. Potrivit istoricilor moderni, în timpul acestui proces se poate vorbi pentru prima oară de Norvegia ca regat unic.
Puterea monarhiei a crescut în secolul al XII-lea şi al XIII-lea şi a culminat cu înfrângerea Bisericii şi a nobilimii feudale. Aristocraţia seculară tradiţională a fost înlocuită cu o aristocraţie vasală. Statutul ţăranilor s-a schimbat în această perioadă, ei devenind din proprietari, arendaşi. În general însă, în Norvegia ţăranii luau pământul în arendă pe viaţă, bucurându-se astfel de o libertate rară în majoritatea ţărilor europene în acea vreme. Sclavii din Epoca Vikingă au dispărut şi ei în această perioadă.
Tot atunci, centrul de gravitate al politicii norvegiene a trecut din regiunea de Sud-vest în comitatele din jurul Fiordului Oslo. În timpul domniei Regelui Haakon al V-lea, în secolul al XIII-lea, Oslo a devenit capitala Norvegiei. Înainte, nu fusese decât o adunătură de case aşezate la capătul Fiordului Oslo. Când Ciuma Neagră a ajuns în Norvegia, în 1350, oraşul adăpostea, se pare, nu mai mult de 2 000 de locuitori. În acea vreme, Bergen avea o populaţie de 7 000 de locuitori, iar Trondheim, 3 000.
Veniturile de care dispunea statul în această perioadă erau extrem de modeste faţă de standardele europene. Spre sfârşitul perioadei, de-abia dacă erau suficiente pentru a finanţa orice extindere a aparatului administrativ al Coroanei şi al statului. Ciuma făcuse ravagii teribile, reducând populaţia cu jumătate sau chiar cu două treimi faţă de nivelul de dinainte de 1350. Acest lucru i-a determinat pe Rege şi pe nobili să caute venituri în alte ţinuturi şi domenii feudale, neţinând cont de graniţele naţionale, ceea ce a contribuit la dezvoltarea uniunilor politice dintre ţările nordice.
Între 1319 şi 1343, Norvegia şi Suedia au fost conduse de aceeaşi monarhie, instituţie extinsă ulterior prin aranjarea unor căsătorii regale inter-scandinave. Haakon al VI-lea (1340-1380) – fiul regelui suedez Magnus Eriksson şi al lui Ingebjørg, fiica lui Haakon al V-lea – a fost moştenitorul legal al tronului Norvegiei. El s-a căsătorit cu Margrete, fiica regelui danez Valdemar Atterdag. Fiul lor, Olav, a fost ales să urce pe tronul Danemarcei după moartea lui Valdemar în 1375. Olav a moştenit, de asemenea, coroana norvegiană după moartea tatălui său în 1380, ceea ce a dus la formarea unei uniuni între Norvegia şi Danemarca, care a durat până în 1814.
Introducerea creştinismului
Creştinismul a fost introdus în Norvegia în decursul unei perioade lungi, posibil de două sute de ani. A fost urmarea firească a contactelor norvegienilor cu Europa creştină, prin intermediul legăturilor comerciale şi al raidurilor vikingilor. Misionarii englezi, germani şi danezi au contribuit la slăbirea credinţei tradiţionale în zeii nordici. Această evoluţie a culminat cu domniile a trei regi misionari, Haakon cel Bun, Olaf Trygvasson şi Olaf Haraldsson (Olaf cel Puternic). Moartea celui din urmă, ca martir pe câmpul de luptă de la Stiklestad în 1030, i-a adus statutul de sfânt. Biserica a fost cea care a triumfat în final.
Începând cu mijlocul secolului al XI-lea, legile introduse, cântecele înălţate şi monumentele ridicate sunt dovada faptului că religia creştină se instalase cu drepturi depline în Norvegia. Puţin după anul 1100 au apărut primele episcopate, printre care şi Scaunul Episcopal de la Nidaros, devenit ulterior Trondheim, unde arhiepiscopul şi-a stabilit sediul începând din 1152. Arhiepiscopii norvegieni au jucat un rol important şi în viaţa politică. În 1537, Reforma a fost introdusă în Norvegia prin decret regal. În acea vreme, ţara se afla sub stăpânire daneză, iar Reforma a fost introdusă pur şi simplu prin aplicarea ordinului bisericii danezo-norvegiene şi în Norvegia. De la începutul secolului al XVII-lea, credinţa luterană a fost singura credinţă din Norvegia.