La sfârşitul anului 1999, circa 1,1 milioane de persoane aveau drept unică sursă de venit alocaţiile de la asigurările naţionale, printre aceştia numărându-se şi aproximativ 900 000 de pensionari. În 1999, cheltuielile totale ale programului de asigurări au atins cifra de 162 miliarde coroane norvegiene, adică 13,6 % din PIB şi aproximativ 34,3 % din bugetul naţional. Programul Naţional de Asigurări este finanţat din taxele plătite de angajaţi, de persoanele angajate pe cont propriu şi de alte persoane asigurate, din contribuţiile angajatorilor şi din alocaţii guvernamentale.
Serviciile sociale publice au apărut în secolul al XVIII-lea. Înainte de acestea, familia, biserica sau parohia erau responsabile cu îngrijirea săracilor, a infirmilor sau a vârstnicilor. Extinderea serviciilor sociale şi a asigurărilor naţionale este strâns legată de procesul de industrializare. Acesta a adus după sine noi riscuri pentru sănătate, o mai mare mobilitate şi, în consecinţă, o slăbire a legăturilor de familie. În acelaşi timp, industrializarea a asigurat bazele economice ale reformei sociale. Asigurarea Norvegiană de Accidente pentru Muncitorii din Fabrici din 1895 a fost extinsă treptat la alte profesii şi a fost urmată de introducerea ajutoarelor în caz de boală, a indemnizaţiilor pentru vârstnici (1936), a indemnizaţiilor de şomaj (1939), a indemnizaţiilor pentru handicapaţi (1960) şi a indemnizaţiilor pentru văduve şi mame singure (1964). În 1967, ajutoarele sociale instituite înainte de cel de-al doilea război mondial au fost unificate sub forma Programului Naţional de Asigurări. Plăţile în cadrul acestui program se stabilesc în funcţie de numărul de puncte de pensie pe care le acumulează fiecare persoană.