Exprimarea credinţei religioase este, în marea majoritate a cazurilor, de natură privată în Norvegia; chiar dacă majoritatea cetăţenilor afirmă că religia este importantă pentru ei, nu exprimă în general acest lucru prin participarea religioasă activă într-o comunitate organizată. În timp ce aproximativ 88 % din populaţie aparţine Bisericii Norvegiene, numai 10 % participă la slujbe sau la alte evenimente creştine mai mult de o dată pe lună.
Aproximativ 5,9 % din populaţie este membră a altor comunităţi religioase, iar 6,2 % nu aparţine nici uneia. Cele mai importante comunităţi religioase şi umaniste în afara Bisericii Norvegiene sunt Mişcarea Umanistă, reprezentată de Asociaţia Umanistă Norvegiană (63 000), religia islamică (60 000), Mişcarea Penticostală (45 000), Biserica Romano-Catolică (40 000 sau peste), Biserica Evanghelică Luterană Liberă (20 000), Metodiştii (13 000) şi alte biserici neo-protestante de dimensiuni mai mici.
Norvegia a început să se convertească la creştinism în jurul anului 1000, ca urmare a intrării în contact cu Europa creştină, datorate unui amestec de legături comerciale şi raiduri de jaf ale Vikingilor. Activităţile de misionariat întreprinse de biserica anglo-saxonă şi de misionarii din Danemarca şi Germania au contribuit şi ele la impunerea creştinismului în faţa zeilor nordici tradiţionali şi a cultului naturii practicat de laponi.
Norvegia creştină a aparţinut Bisericii Romano-Catolice până la Reforma din 1537. Interzicerea predicatorilor laici a fost anulată în 1842, dând naştere mai multor mişcări neo-protestante şi unei puternice organizaţii laice în cadrul Bisericii Norvegiene. Ca urmare, societatea religioasă norvegiană a devenit puternic asociată cu o interpretare conservatoare a creştinismului şi cu o mişcare activă de misionariat.