Biserica Norvegiană este o biserică de stat protestantă, în fruntea căreia se află Regele Norvegiei, iar Storting este organismul legislativ suprem. Familia Regală are obligaţia de a practica religia evanghelică luterană.
În practică, Regele este răspunzător, în cadrul Consiliului, de controlul guvernamental general asupra Bisericii. Ministerul Culturii şi Cultelor a primit responsabilitatea administrativă, în timp ce Storting (Adunarea Naţională Norvegiană) trebuie să adopte legislaţia în materie de religie şi bugetele aferente. Toţi episcopii şi parohii sunt numiţi de Guvern. Organismul ecleziastic suprem este Sinodul General.
Norvegia a fost romano-catolică până la Reformă, când s-a adoptat protestantismul prin Decret Regal, în 1537, şi a fost înfiinţată Biserica Norvegiei. În secolul al XVIII-lea, Biserica Norvegiei a fost influenţată de pietism, o mişcare luterană de renaştere orientată înspre individ, originară din Germania, care punea accentul pe legătura strânsă dintre credinţă şi acţiune. Pietiştii au făcut eforturi active pentru a încorpora credinţa şi etica creştină în viaţa fiecărui om, de exemplu prin introducerea ceremoniei de confirmare (1736) şi a Şcolilor Populare (1739). În această perioadă, pietiştii norvegieni au dat dovadă de un interes deosebit pentru activităţile de misionariat, în special în Groenlanda şi în regiunea din nordul ţării locuită de laponi.
Religia luterană a avut supremaţia începând din secolul al XVII-lea şi multă vreme nu a fost permisă altă credinţă decât cea a Bisericii Norvegiei. În secolul al XIX-lea a avut loc o renaştere religioasă pe întreg teritoriul Norvegiei, datorită unor predicatori laici – evanghelişti nehirotonisiţi fără educaţie religioasă – care au început să predice din Biblie fără aprobarea cercurilor religioase oficiale. Interzicerea predicatorilor laici a fost retrasă în 1842. Pietiştii au câştigat şi mai mult teren o dată cu renaşterea evanghelică din secolul al XIX-lea şi şi-au exprimat protestele faţă de ceea ce considerau ei a fi religiozitatea lipsită de convingere a clericilor hirotonisiţi. Astfel, spre deosebire de bisericile daneză şi suedeză, Biserica Norvegiei a fost asociată în această perioadă cu pietismul şi cu o puternică mişcare laică.
Idealurile mişcării laice şi interpretarea pe care o dădea aceasta creştinismului a început treptat să îi influenţeze pe clericii norvegieni. Cercurile creştine norvegiene din secolul XX au fost caracterizate de tensiunile dintre taberele liberală şi conservatoare, în special în ceea ce priveşte viziunile lor diferite asupra cercetării istorice a Bibliei. Cu toate acestea, începând din anii ’80, a apărut o mare diversitate de opinii legate de biserică şi de chestiunile teologice.
Legalizarea predicilor laice a deschis drumul şi pentru o gamă largă de biserici creştine neo-protestante. Cea mai mare dintre acestea este Mişcarea Penticostală, iar printre alte biserici neo-protestante se numără Biserica Luterană Evanghelică Liberă din Norvegia şi Uniunea Baptistă Norvegiană. Reinstituită în Norvegia în anii 1850, biserica romano-catolică înfloreşte în prezent şi are un număr tot mai mare de adepţi.