Dragostea norvegienilor pentru natură este un ingredient vital al identităţii naţionale. Peste jumătate din populaţia ţării are acces facil la o cabană, şcolile organizează zile obligatorii de schi în fiecare an, iar majoritatea ilustratelor produse de industria turismului prezintă peisaje din natură şi nu atracţii culturale.
Mare parte din norvegieni locuiesc în case sau în apartamente mari, dotate cu toate aparatele electro-casnice imaginabile. Cu toate acestea, se acordă o mare importanţă apropierii de natură şi unui stil de viaţă simplu. Paradoxal, cel mai cunoscut filosof norvegian, Arne Næss, fondatorul mişcării ecologiste profunde, îşi petrece cea mai mare parte a timpului într-o cabană rustică, izolată, aflată în munţii dintre Oslo şi Bergen. Iar Næss nu este singurul care a adoptat acest stil de viaţă. Mii de norvegieni îşi petrec sfârşitul de săptămână şi vacanţele în cabana familiei, care, ideal vorbind, ar trebui să fie ascunsă undeva în decorul sălbatic şi virgin al munţilor norvegieni.
Cabana norvegiană tipică este construită din grinzi şi are o cameră de zi, unul sau mai multe dormitoare, o baie exterioară, un şopron pentru lemne şi o mică bucătărioară. Încălzirea se face de preferinţă cu lemne, deşi se acceptă şi kerosenul, dar în cantităţi mici. Lămpile cu petrol şi lumânările iluminează serile întunecate de iarnă. Această simplitate nu vine din dorinţa de a economisi bani. De altfel, o cabană la munte, situată într-o zonă atractivă, este o investiţie costisitoare, oricât de simplu ar fi dotată. Lipsa confortului modern se datorează unor raţionamente de ordin ideologic şi moral, mai degrabă decât de ordin economic. (Aici trebuie precizat că mulţi norvegieni au o cabană pe coastă, de obicei într-o zonă cu o climă mai blândă. În acest caz, se aplică reguli cu totul diferite: cabanele respective pot fi adevărate reşedinţe secundare care oferă tot confortul necesar).
Drumeţiile şi plimbările în natură sunt un mod de a ieşi din casă, după părerea norvegienilor; laşi în urma ta civilizaţia, cu tot confortul şi depravarea sa, pentru a-ţi descoperi propriul eu şi a te simţi om cu adevărat. Drumeţiile şi plimbările pot fi făcute în timpul săptămânii după serviciu, dar de obicei sunt o activitate de week-end. Reuşita plimbării se măsoară în funcţie de numărul de persoane care îţi ies în cale. Cu cât acestea sunt mai puţine, cu atât plimbarea a fost mai reuşită.
Dragostea pentru natură a norvegienilor are mai multe faţete. Este oficială şi are un aspect politic; natura nepoluată este un simbol naţional. Totodată, este privată şi asociată cu ritualuri de familie, ca de pildă viaţa la cabană. Dar este şi personală şi individuală, iar sub acest aspect venerarea naturii are o aparenţă religioasă vizibilă. Religia oficială în Norvegia este luteranismul, dar respectul pentru natură este şi el adânc înrădăcinat în conştiinţa populară. În loc să-l denunţe ca pe o formă de păgânism, luteranismul l-a adoptat cu bună ştiinţă – printre altele, cărţile creştine publicate în Norvegia au adeseori pe copertă imagini cu peisaje norvegiene. Mai mult, activităţile în aer liber sunt de multe ori recomandate de preoţii bisericii de stat, ca un prilej excelent de meditaţie şi reflecţie. Astfel, creştinismul, care în principiu trasează o linie despărţitoare clară între cultură şi natură (natura reprezintă răul, oamenii sunt păcătoşi prin natura lor), evită o confruntare directă cu ideologia norvegiană conform căreia cultura şi natura sunt două faţete ale aceleiaşi monede.