La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, norvegienii au emigrat în număr mare, în special în Statele Unite ale Americii. Acest val de emigraţie a ajuns la punctul culminant la mijlocul anilor 1860, când peste două treimi din creşterea demografică naturală, adică aproximativ 10-15 % din populaţie, a părăsit ţara. Nivelul emigraţiei a rămas ridicat până la primul război mondial, iar acest fenomen nu a luat sfârşit decât în timpul crizei economice din anii 1930.
De la sfârşitul anilor ’60, Norvegia cunoaşte la rândul ei un val de imigraţie, care a reprezentat circa 1 % din populaţie în anii ’70 şi la începutul anilor ’80. Deoarece rata natalităţii a scăzut în rândul norvegienilor, procentul total al sporului demografic cauzat de imigraţie a crescut mult, ajungând la 35-40 %.
În anii ’60 au sosit imigranţi, în număr tot mai mare, din Europa de Sud, Asia, Africa şi America de Sud, iar majoritatea s-au stabilit în jurul oraşului Oslo. În 1975, Norvegia a pus în aplicare o lege de stopare a imigraţiei, care este în vigoare şi astăzi. Interdicţia nu se aplică anumitor grupuri de refugiaţi şi de persoane care cer azil în Norvegia. Există cote anuale de imigrare legală pentru aceste grupuri, care provin în primul rând din fosta Iugoslavie, din Pakistan, Vietnam, Iran şi Turcia. De asemenea, se permite, în anumite limite, imigrarea legală în scopul reunificării familiilor.