Prin tradiţie, puterea judiciară este considerată drept a treia ramură a guvernării. În mod normal, tribunalele norvegiene sunt formate din Curtea Supremă de Justiţie (Høyesterett), din Comitetul Interimar de Apel al Curţii Supreme (Høyesteretts kjæremålsutvalg), din Curţile de Apel (lagmannsrettene), din Curţile Districtuale (tingrett) şi din Curţile de Conciliere (forliksrådet), precum şi din o serie de curţi speciale. Norvegia este împărţită în şase jurisdicţii teritoriale (lagdømmer) şi 15 districte juridice (lagsogn).
Puterea judiciară este o ramură relativ independentă a guvernării. Rolul său politic are două componente: în primul rând, activităţile sale servesc la punerea în aplicare a legislaţiei adoptate de Storting (Adunarea Naţională Norvegiană), iar în al doilea rând, puterea judiciară monitorizează puterile legislativă şi executivă pentru a se asigura că acestea respectă şi ele la rândul lor legislaţia deja adoptată.
Puterea judiciară poate anula o lege adoptată de Storting dacă se dovedeşte că aceasta contravine Constituţiei. Dreptul de a „cenzura” Storting-ul nu este prevăzut în Constituţie şi prin urmare este controversat. Acest drept a fost folosit de mai multe ori în perioada 1884-1918, când o serie de reforme legislative radicale au fost stopate de Curtea Supremă. De atunci, puterea judiciară s-a opus invocării acestui drept. Toate nivelurile sistemului juridic ordinar pot să examineze validitatea unei legi, dar astfel de cazuri sfârşesc în mod inevitabil prin a fi prezentate Curţii Supreme de Justiţie.